Caută în site
Grantee loginÎn ”Alice în țara minunilor” există o scenă în care Alice, rătăcită fiind în pădure, se întâlnește cu pisica din Cheshire. Pisica, urcată pe o creangă, o privește pe Alice, care pare că nu știe încotro să meargă. ”Pe ce drum să apuc?” întreabă Alice. Pisica rânjește și întreabă, la rândul ei: ”Unde vrei să ajungi?”. ”Nu prea știu” răspunde Alice. ”Atunci” îi răspunde pisica, ”nici nu prea contează, nu-i așa?”.
Există multe motive pentru care nu reușim să ajungem unde dorim. Unul dintre cele importante este că nu reușim să stabilim – din cauza unui ciudat eșec al imaginației, sau pentru că ne împiedicăm în termene scurte și realitate imediată – cum arată destinația către care țintim. Pentru că drumul pe care-l alegem, mai ales când e vorba de schimbare, e bun dacă răspunde la întrebarea ”mă va conduce către un viitor dezirabil?”. Iar pentru a ajunge într-o realitate diferită de cea previzibilă, capacitatea de a imagina o altă destinație, un viitor alternativ, e esențială.
Trebuie, cu alte cuvinte, să lucrezi din viitor în prezent, imaginând o cale de la ”ce vreau să văd în jurul meu peste șapte ani” către ”ce este azi în jurul meu”. Să existe o teorie a schimbării care, în esență, vine cu un răspuns rezonabil la întrebarea ”Care sunt pașii care ne duc acolo și ce ipoteze trebuie validate ca să știm că suntem pe un drum bun?”.
Când Romanian-American Foundation (RAF) a început să lucreze în zona de tehnologie și inovație, a început prin a petrece luni în conversații strategice cu zeci de actori implicați: universități, companii, organizații neguvernamentale, sectorul public. Un exercițiu de cartografiere a realității și resurselor, a problemelor și oportunităților fără de care schimbarea nu se sprijină pe realitate.
Era o realitate puțin atractivă. În timp ce sectorul de tehnologie are rate de creștere mult peste creșterea produsului intern brut și potențialul de a crea produse cu valoare adăugată înaltă, cei care aleg sau ar putea să aleagă o carieră în domeniu sunt mai puțini și mai slab pregătiți. Numărul studenților la universitățile tehnice a scăzut la mai puțin de jumătate față de anii ’90.
În fiecare an, numărul de absolvenți acoperă doar jumătate din locurile de muncă disponibile în industria de software. Dar e mai mult de atât: pentru a folosi cu adevărat potențialul într-o lume bazată din ce în ce mai mult pe tehnologie, România are nevoie de oameni cu capacitatea de a crea produse cu valoare adăugată mare. Iar acest lucru înseamnă că fiecare universitate tehnică ar trebui să aducă în viața și practica studenților, dincolo de o educație tehnică foarte bună, abilități de gândire antreprenorială – creare de produs, cunoștințe de business, lucruri care le permit nu doar să fie buni programatori, cât mai ales să gândească și să acționeze în termeni de piață.
Înseamnă, de asemenea, că trebuie să găsim o cale de a ajuta copiii – mai ales pe cei cu puține șanse- să iasă din capcana mediilor mici, a rezultatelor slabe, a dificultății de a dobândi o bună înțelegere a matematicii și științelor.
Și mai înseamnă că trebuie să găsim o cale de a plasa ”pariuri” strategice, în proiecte de mare impact și cu potențial de a se multiplica. Pentru că resursele sunt, evident, limitate.
Dacă am putea învăța copiii și tinerii să iubească să rezolve probleme importante și să creeze soluții cu valoare adăugată, am putea schimba – într-un deceniu, poate două – realitatea de la care plecăm.
ȘCOLI ȘI COMUNITĂȚI. COPII CARE IUBESC PROBLEMELE
Am putea crede, intuitiv, că ne alegem o carieră atunci când ne alegem o facultate. Dar intuiția noastră ar fi greșită: pentru că, la acel moment, alegem dintre opțiunile care ne sunt disponibile, nu dintre toate opțiunile posibile. Până la liceu sau la facultate, o întreagă lume de posibilitate a dispărut: în 2019, studiul TIMSS (referința internațională pentru evaluarea competențelor la matematică și științe în clasa a opta), nota că 22% dintre elevii români nu au cunoștințe și abilități matematice de bază, adică nu pot să rezolve probleme din viața cotidiană folosind numerele naturale/întregi și figuri geometrice simple . Pentru științe, scorurile totale sunt chiar mai mici.
Una dintre consecințele directe este că aspirația pentru o carieră tehnică, care cere cunoștințe de matematică, fizică sau alte științe, dispare foarte devreme din viața copiilor.
Fondul Științescu
”De multe ori, decizia legată de <îmi place sau nu matematica> se ia, de fapt, în clasa a cincea sau a șasea, în momentul în care se face trecerea de la concret la abstract, de la matematică simplă la noțiuni mai complicate” spune Suzana Dobre, Director de programe de educație la RAF.
Un întreg set de opțiuni pentru domenii cu potențial inovativ, valoare adăugată, carieră satisfăcătoare devine mai puțin atrăgătorl în clasa a cincea, nu la finalul liceului.
De ce se întâmplă acest lucru? Unul dintre motivele esențiale este felul în care se predă matematică și în care se predau științele, alunecând prea mult spre abstractizare și învățare prin memorare. Acest gen de predare are consecințe dincolo de separarea între copii și științele exacte – nu dezvoltă capacitatea de a aplica în viața reală cunoștințe și de a înțelege și rezolva probleme în lumea reală. Cu câțiva ani în urmă, un document OECD[1] remarca importanța creativității, inovației și ingeniozității într-o lume bazată pe cunoaștere. Remarca, de asemenea, că ceea ce știm din științele cognitive este că un copil reține mut mai bine și e capabil să transfere cunoștințele în alte domenii atunci când învață cum să folosească acele noțiuni în contexte sociale și practice din viața reală.
Dacă adăugăm la toate acestea o altă realitate a României, aceea a inegalității, avem o imagine ceva mai completă: în 2018, OECD măsura impactul statutului socio-economic asupra rezultatelor în educație și constata că, în România, aproape 20% din diferențele în performanța la citit pot fi explicate prin contextul în care cresc copiii. Ceea ce este foarte mult. Atunci când copii cresc într-un mediu de sărăcie, în contexte sociale izolate sau grele, acest lucru le răpește o cincime din șanse.
”În mediul rural, numărul copiilor care nu iau nota 5 la matematică și nu pot merge la liceu crește an de an” spune Camelia Crișan, CEO al Fundației Progress, organizație care dezvoltă, împreună cu RAF, programe pentru copii în mediul rural. În 2020, acest procent era de 50%.
Așadar, de unde începi să rezolvi această problemă?
O abordare, o versiune de teorie a schimbării este că dacă poți face mai mulți copii să iubească științele și să capete devreme abilități academice solide pe care să le poată aplica în viața reală ceea ce învață, poți crește numărul oamenilor care-și aleg cariere în zona de tehnologie și inovație, capabili să rezolve probleme reale și să creeze produse cu valoare adăugată mare.
”Am decis să lucrăm pe două direcții” spune Suzana Dobre. ”În școli, acolo unde copii învață propriu-zis. Și în comunități.”
Dar provocarea de a lucra în școli și de a construi capacitate în comunități e mult prea vastă. Trebuie, așadar, să alegi, strategic, unde poți produce cel mai important impact cu resurse limitate.
În ceea ce privește școlile, ”dacă ne uităm la scorurile internaționale, media noastră este foarte jos. Am ales să mergem în școli în zona de mijloc, să încercăm să schimbăm cum învață un copil obișnuit și cum predă un profesor obișnuit” explică Suzana.
Iar, aici, întrebarea e mai degrabă cum contribui la un sistem mai bun. Nu cum schimbi profesorii unul câte unul, ci unde și cum investești pentru a crea un sistem care să ducă la schimbarea felului în care predau profesorii? Și a felului în care învață copiii?
DE CE PLUTEȘTE UN OU?
Acum 11 ani, Fizica Altfel a fost primul program al RAF în sistemul de educație pre-universitar în zona științelor. Un program-școală, și pentru echipa RAF, și pentru Centrul de Evaluare și Analize Educaționale (CEAE), partenerul care a creat programul.
Fizica Altfel promovează învățarea prin investigație (inquiry-based learning), o metodă de învățare dezvoltată și testată de-a lungul a câteva decenii. Când copiii învață prin investigație, atenția lor nu este canalizată spre memorarea unor informații, ci spre rezolvarea unor probleme concrete. Cum ar fi ”Faceți un motoraș electric folosind doar o baterie, un magnet și o sârmă”. Sau ”Introduceți două ouă identice în lichid. Explicați de ce unul plutește, iar altul se scufundă?”.
Un rezultat evident al acestei metode este că elevii înțeleg și rețin mult mai bine principiile efectului magnetic al curentului electric. Sau ale oricărui alt concept teoretic. Dar există alte consecințe, cel puțin la fel de importante pentru viața de copil și viața adultă, într-o lume care pune preț pe inteligență practică: mai multă curiozitate pentru lumea din jur, capacitatea de a gândi critic, rezolvarea unor probleme nestandardizate, creativitate sau capacitatea de a folosi cunoștințe în viața de zi cu zi.
În 2011, 70 de profesori de fizică au intrat într-un program pilot de-a lungul căruia au învățat și aplicat această nouă metodă de predare.
Teoria învățării prin investigație a stat la baza noii programe de fizică pentru gimnaziu și a fost testată apoi în 2012-2013cu rezultate remarcabile pentru copii: performanța s-a îmbunătățit cu 18%.
Ipoteza de plecare a fost că, dacă programul pilot se dovedește a fi de succes, reformarea curriculei va fi un proces ce pornește și este susținut din interior.
Fizica Altfel
Pilotarea oricărui program în care se implică RAF are o importanță strategică: o investiție relativ redusă poate dovedi dacă ipotezele inițiale ale teoriei schimbării se dovedesc sau nu valide. În plus, ”condiția pentru aprobarea programului pilot este, dincolo de a avea o teorie a schimbării aliniată cu strategia RAF, să conțină un răspuns realist la întrebări esențiale despre scalare: cine ar putea duce programul mai departe, ce posibile surse de finanțare există” spune Suzana. Ceea ce nu înseamnă că răspunsurile inițiale stau mereu în picioare în viața reală. Dar, fără ele, acel traseu între realitatea prezentă și un viitor dezirabil nu e posibil.
În cazul Fizica Altfel, investiția inițială a fost de 200.000 de dolari – dacă ne gândim că e vorba despre reformarea întregului curriculum de fizică, despre 3.500 de profesori și un mod sustenabil de a educa sute de mii de copii, e o investiție cu un impact potențial teribil. Planul de scalare la nivel național presupunea că, dacă programul pilot se dovedește a fi un succes, Ministerul Educației îl va prelua, va accesa fonduri europene pentru a instruirea tuturor profesorilor și pentru a construi în sistem expertiza necesară pentru a duce metoda mai departe. Nu a fost așa. Deși în 2017 Ministerul a aprobat noua programă de fizică pentru gimnaziu și, pentru prima oară, a introdus învățarea bazată pe investigație, programul a fost doar parțial preluat de Minister. În 2017, predarea prin investigație s-a extins către lecțiile de chimie.
Ceea ce a început cu un curs, s-a transformat azi în comunitate de practică: 2.600 de profesori de fizică, adică mai mult de jumătate, au făcut aceste cursuri. Programul are o platformă, un ghid metodologic, instrumente de evaluare, un sistem de acreditare. În 2021, Gabriela Deliu, unul dintre profesorii din program, observa că ”metoda investigației a pătruns în mod ireversibil și în școlile din România. Ceea ce a fost la început doar inițiativa unui grup restrâns tinde să se generalizeze, ca bună practică, la nivelul întregului sistem educațional românesc, iar acest lucru mi se pare extraordinar”.
Comunitatea care s-a format în jurul metodei de predare a fizicii prin investigație are, spune Cristian Hatu, președinte și membru fondator al CEAE, un rol esențial în a susține poate cea mai grea parte din program. ”Schimbarea de atitudine e cea mai grea. În comunitate, îi sprijinim să interacționeze, să împărtășească bune practici, experiențe cu elevii și greșeli într-un mediu constructiv. E cel mai valoros lucru care s-a întâmplat în ultimii cinci ani.”
Și, apropos de leverage, această schimbare care a atins zeci de mii de copii, a fost posibilă cu o investiție totală de aproape 1,5 milioane de dolari din partea RAF de-a lungul a zece ani de zile, adică aproximativ 550 de euro pentru un profesor. Imaginați-vă ce ar fi posibil cu mai multe resurse.
E NEVOIE DE UN SAT PENTRU A EDUCA UN COPIL
Spunem că e nevoie de un sat pentru a crește un copil. Dacă satul acela nu mai există, e evident că trebuie recreat: oportunitățile de a învăța științe și de a îndrăgi tehnologia nu încep și nu se termină la poarta școlilor. ”Obiectivul nostru este să existe oportunitate în cât mai multe comunități: cluburi de știință, târguri de proiecte…” spune Suzana. Pe scurt, până în 2026, RAF ar vrea să vadă astfel de oportunități în 1.000 dintre cele 8.000 de localități din România, mai ales în zonele rurale și în în localități mai mici și pentru familiile care nu au acces la programele existente deja.
Una dintre barierele majore e legată de modelul de intervenție: în mediul rural mai ales, e foarte scump să construiești un sistem care să ducă schimbarea la nivelul copiilor. Sau nu?
Din 2009 până în 2015, Camelia Crișan a fost parte din echipa care implementat în România programul Fundației Bill și Melinda Gates de dotare a bibliotecilor publice cu calculatoare și acces la internet. Aproape 2.300 de biblioteci (din 2.800 existente în România) și peste 3.000 de bibliotecari au făcut parte din program. Ce ar fi dacă aceste biblioteci ar deveni centre în care copiii din orașele mici și zonele rurale ar învăța să codeze și s-ar întâlni cu tehnologia, în cluburi dedicate? s-a întrebat.
Camelia Crișan conduce, din 2015, Fundația Progress, o organizație neguvernamentală care pilotează inițiative locale în domeniul educației, incluziunii și dezvoltării comunitare, pe care apoi le scalează, folosind bibliotecile publice ca puncte centrale de învățare continuă și centre de inovație socială. În 2017, împreună cu echipa RAF, Progress a creat pilotul pentru un curs de codare susținut de bibliotecari în aproximativ 20 de localități, cu 700 de copii între 10 și 14 ani.
Code Kids
Code Kids se află astăzi în al treilea ciclu de finanțare. A evoluat și s-a transformat, pe măsură ce RAF, Progress și Asociația Etic (creatorul cursurilor) au înțeles mai bine ce funcționează. O jumătate din bugetul de 1,2 milioane de dolari al proiectului este finanțat împreună cu alți parteneri. Ceea ce e un element de sustenabilitate deși, spune Camelia, ”a fost provocator, pentru că a trebuit să ieșim din mentalitatea de a face proiecte în funcție de prioritățile finanțatorilor și să mergem să-i convingem de prioritățile noastre”.
Cursul inițial de un an s-a transformat în doi ani – s-a adăugat un modul de un an de codare practică, pentru probleme reale.
”Acesta e lucrul cel mai important” spune Camelia. ”Copiii găsesc probleme în lumea din jurul lor și le rezolvă cu cod”. O dată pe an, în echipe, participă cu soluțiile lor la un târg național de știință și tehnologie – Code Kids Fest.
Ce ai putea găsi la acest târg? Un sistem de senzori care închid și deschid de la distanță robinetul de apă în seră, creat de copii care aveau ceva mai bun de făcut decât să facă drumuri în seră. Sau stupul inteligent al copiilor din comuna Pietrari (Vâlcea), a cărei bibliotecă nu are doar club de coding, ci și imprimante 3D.
Code Kids nu e încă în faza în care să aibă o model cristalizat de scalare și sustenabilitate pe termen lung. Camelia încă nu știe cum va putea gestiona proiectul când complexitatea lui crește, când numărul de cluburi nu va mai fi de 100, ci de 300. Împreună cu RAF, analizează și testează variante. Schimbare nu e niciodată nici liniară, nici conformă cu planul.
CA ȘI CUM LE-AI PREDA COPIILOR VIITORUL
În 2012 și 2013, în industria de IT din România au început să se întâmple lucruri interesante, precum deschiderea unor birouri ale marilor multinaționale, creșterea unei asociații românești de profil sau perspectiva, pentru studenții cu adevărat buni, de a rămâne în țară și de a lucra în companii de tehnologie.
Dar, spune Elena Coman, Director de programe la Asociația Tech Soup, ceva lipsea. Tech Soup lucrează din 2013 în programe de educație pentru elevii din școli. În 2015, când devenise evident că industria de IT devine o oportunitate pentru economie și pentru absolvenți, ”lumea educației și lumea industriei nu se întâlneau”. Școala, cu alte cuvinte, nu era ancorată în acest posibil viitor. Ceea ce trebuie să construim, și-au spus Elena și echipa Tech Soup, este abilitatea de a gândi în termeni de produs: dezvoltarea de produs ”te obligă să ieși din mentalitatea de a scrie cod și te obligă să înveți alte abilități, precum rezolvarea de probleme, orientarea către a satisface o nevoie a unui client, colaborare, gândire critică”.
Deși să lucrezi direct cu elevii este foarte satisfăcător, pare că o iei mereu de la capăt, cu fiecare generație. Lucrând cu profesorii, poți obține un impact mai larg, mai durabil în timp. În 2016, Tech Soup și RAF au testat, într-un bootcamp unde 14 profesori de informatică au avut o experiență accelerată de învățare și interacțiune cu industria, posibilitatea unui program care să-i motiveze pe profesori să deschidă apetitul copiilor pentru cunoaștere aplicată.
”N-aveam așteptări. Am luat notițe și am vrut să vedem ce fac apoi profesorii cu aceste experiențe, dacă le reproduc în școală” își amintește Elena.
Profesori de informatica în vizită la o companie de IT.
Programul ”Predau Viitor” s-a dezvoltat de-a lungul a șase ani, exact așa cum se dezvoltă un produs de tehnologie: prin a crea ipoteze, a le testa, a observa ce se întâmplă și a decide următorul pas. Esența programului – să transfere către copii, prin profesori, abilități de dezvoltare de produs – nu s-a schimbat. Dar felul în care ”Predau Viitor” sprjină profesorii să o facă e un proces de continuă învățare și adaptare: de la ideea că e nevoie doar de conectare cu industria, la a oferi profesorilor și competențe de pedagogie, la știința din spatele creării de produse, la valori pe care trebuie bazată dezvoltarea de produs. ”Altfel, statele totalitare sunt uneori foarte bune la tehnologie” spune Elena.
În ultimii doi ani, o dată cu mutarea întregului program exclusiv online, Tech Soup a înțeles un lucru esențial despre Predau Viitor: că nu există o ”formulă de succes”.
”Am crezut” spune Elena, ”că, dacă găsim metodologia didactică potrivită, am rezolvat problema. Dar azi știu că nu există un singur fel în care să ajutăm profesorii să învețe copiii dezvoltare de produs. Sunt multe căi și acum mergem cu mai multe inițiative în paralel”.
Teoria schimbării este, în esență, aceeași: înainte de a ajunge la facultate, la orice facultate, copii știu să creeze un produs care înglobează tehnologie. Dar drumul până acolo s-a schimbat și a evoluat: azi, aspirația Tech Soup este de a crea ”cea mai importantă platformă pentru profesorii de TIC și informaică, un spațiu de învățare și dezvoltare profesională, cu resursele de care au nevoie”.
În școlile din orașe mici, monoindustriale, unii profesori din programul Predau Viitor au făcut mici minuni deja: laboratoare de produs finanțate din comunitate, premii la concursurile naționale de robotică, acceleratoare în licee. Sunt 4.500 de profesori în platformă care lucrează sau au lucrat cu aproape 31.000 de copii. Un rezultat remarcabil, cu o investiție de sub 100.000 de dolari anual.
Cel mai important obstacol în calea aspirației de a învăța copiii cum să creeze produs? ”Gândirea pe termen scurt din sistemul de educației, în general” spune Elena. ”Profesorii nu au cum să se gândească la viitorul copiilor, pentru că sunt presați să gândească pe termen scurt, la următoarea evaluare profesională, următoarea gradație de merit. Nimic remarcabil nu se întâmplă într-un an”.
APROAPE ORICE NE TRECE PRIN CAP
În decembrie 2014, într-un proiect pilot unic pentru România acelui moment, patru fundații comunitare (București, Iași, Cluj și Iași) au spus ”da” la ideea RAF de a crea un program de fundraising din comunitate pentru a finanța mici proiecte educative din zona STEM, pornite tot din comunitate. Pentru majoritatea fundatiilor comunitare, Stiintescu a fost primul exercitiu structurat de acordare de granturi.
Astăzi, 15 fundații comunitare organizează an de an strângere de fonduri din comunitate pentru ”Fondul Științescu”. Proiectele sunt pe atât de diverse precum comunitățile în care se întâmplă: la Tecuci, un grup de copii învață cum să proiecteze orașul viitorului; în București, copiii vizitează stațiile de epurare și învață despre apă; la Sâmpetru, copiii își cultivă propriile plante aromatice.
RAF continuă să finanțeze ”Fondul Științescu” cu un fond de matching de 10.000 de dolari anual în fiecare comunitate.
Ar putea părea puțin, dar esența lui Științescu este de a planta semințe, de a crea un cadru în care orice inițiativă – din partea unui părinte, a unui profesor, a unui inginer, astronom, elev sau iubitor de comunitate să poată fi luată în considerare, testată, multiplicată. ”Părinții ajung să lucreze în proiecte alături de copii. Copiii descoperă știința într-un mod foarte practic, experiențial, senzorial, lucrând împreună în proiecte. Unii își regândesc opțiunile și își descoperă pasiuni care le pot schimba viitorul” spune Ruxandra Sasu, Senior Program Officer la RAF.
Fundațiile comunitare au finanțat până acum aproape 500 de proiecte, de care au beneficiat 64.000 de copii. Au adus împreună 4.000 de oameni din comunități care au donat pentru fondurile locale și aproape 450 de companii. În total, mai mult de 1,3 milioane de dolari au finanțat aceste ”semințe” de proiecte de știință aplicată.
Teoria schimbarii în programele de tehnologie si inovație
****
UNIVERSITĂȚI. Drumul de la cod la produs
Când vorbim despre ”educație adaptată nevoilor pieței muncii” despre ce anume vorbim, de fapt? Am putea înțelege că vrem lucrători mai buni. E o miză importantă, dar nici pe departe atât de valoroasă precum aceasta: gândirea inovativă și capacitatea de a înțelege piață și produs sunt esențiale pentru cariere de succes, valoarea adăugată și prosperitate.
În 2021, România se afla pe locul 48 în lume în Indexul Global al Inovării, din 132 de țări. E o poziție care nu s-a schimbat prea mult în 10 ani. Printre țările europene, ocupă locul 31 din 39. Unul dintre marile puncte deficitare, după scorurile din IGI, este colaborarea între universități și industrie. Un altul, numărul de universități prezente în primele locuri ale clasamentelor. Un altul, numărul relativ mic de oameni angajați în slujbe care cer cunoaștere sofisticată. În schimb, numărul de noi companii la mia de locuitori ne așează pe un onorabil loc 21. Chiar dacă sunt mult mai puține companii care folosesc intensiv tehnologia decât media Uniunii Europene, conform Indexului Societății și Economiei Digitale (DESI 2021).
Roxana Vitan felicitând câștigătorii Innovation Labs Green Prize 2021
Cu o investiție strategică, legată de educație antreprenorială în centrele universitare tehnice, acolo unde se predă deja tehnologie, România ar avea mai multă capacitate de a identifica nevoi și a rezolva probleme prin produse cu valoare adăugată mare. Această esență de teorie a schimbării e baza strategiei RAF în educația universitară și, simplu spus, aduce piața în școală și conectează școala cu inovația care aduce valoare concretă în lumea reală.
E un drum lung și complicat. A început în 2015, când RAF a adus în jurul mesei industrie, experți, lumea academică, pentru a înțelege ce probleme sunt și ce se poate face. A continuat cu inițiative care au reușit și au scalat la nivel național, precum Innovation Labs, și cu inițiative care n-au reușit să depășească faza de proiect-pilotînsă au fost semințe de învățare pentru programe care vizează schimbări sistemice și repoziționarea universităților în ecosistem, precum bursele Fulbright-RAF.
Paul Baran conduce programele RAF în universități și, după aproape șapte ani de experiență, știe că acest gen de schimbare e un demers de termen lung.
”Suntem într-un moment în care vedem schimbări reale. În 15, poate 20 de ani, putem vedea schimbări majore. Aspirația programelor este aceeași, dar modul în care funcționează se transformă pe măsură ce avansăm”.
****
NICI NU ȘTIM PÂNĂ UNDE AM PUTEA MERGE
Dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să începi prin a înțelege unde te afli, în primul rând. Cineva trebuie să ofere un reper care să se nască o aspirație: ”iată, te afli aici și ai putea fi mult mai departe, dacă faci aceste lucruri”.
Universitățile din România au avut ocazia să exploreze, pentru prima oară, cât sunt de inovative și antreprenoriale și ce capacitate și potențial au pentru a deveni chiar mai bune. Instrumentul de evaluare, care a creat aspirații noi, este HEInnovate, o metodologie dedicată universităților, dezvoltată de OECD și Comisia Europeană.
În programul Universitatea Antreprenorială, dezvoltat de Junior Achievement Romania (organizație cu multă experiență în a introduce programe de antreprenoriat în instituțiile de educație) împreună cu RAF, peste 26 de centre universitare din toată România au adus la aceeași masă profesori, studenți, experți, conducerea universităților și facultăților care, împreună, au trecut prin exercițiul de a evalua impact, capacitate organizațională, competențe digitale și de educație și sprijin pentru antreprenoriat.
”Acest program a adus pentru prima oară împreună universitățile, mediul de business, comunitatea universitară pentru a discuta onest unde se află fiecare instituție de educație” spune Paul.
Accesul la un instrument strategic de evaluare a felului în care o facultate este organizată și funcționează pentru a încuraja antreprenoriatul și inovația produce efecte dincolo de evaluarea în sine. De exemplu, Universitatea Ovidius din Constanța anunța în ianuarie 2021 crearea unui centru de inovare care să funcționeze ca o placă turnantă pentru colaborarea între companii și mediul academic.
****
PUNȚI PE CARE IDEILE CIRCULĂ ÎNTRE LUMI
Cel mai sustenabil fel de schimbare este schimbarea care se petrece din interior. Prin voința, credința, motivația și entuziasmul oamenilor care sunt parte a acelui sistem. Iar dincolo de a înțelege unde anume te afli, ai nevoie de un model către care să aspiri, o realitate dezirabilă pe care să vrei să o construiești.
Ain Center for Entrepreneurship, al Universității din Rochester, Statele Unite, este unul dintre aceste repere posibile pentru cum poate arăta un centru de antreprenoriat și inovație într-o instituție academică. Este un centru multidisciplinar, conectat cu mediul de business, cu o rețea vastă de experți, mentori și sisteme de suport. Scopul său este să transforme ideile în companii care creează valoare în toate zonele unei societăți: de la artă, la educație, de la business la sănătate.
Din 2016, programul Fulbright-RAF Scholar Award a acordat burse de studiu pentru un program personalizat, pe parcursul unui semestru academic, la Ain Center for Entrepreneurship, pentru mai mult de 30 de profesori din universități tehnice din România. Ei sunt cei care vor fi inspirați și vor avea apoi instrumentele și cunoașterea necesară pentru a crea, în universitățile unde predau, semințele unor viitoare hub-uri antreprenoriale. În plus, o rețea de Alumni, constituiți în Asociația pentru Educație Antreprenorială, poate sprijini și comunicarea, și inițiativele comune sau ale fiecărui profesor.
”Una dintre cele mai importante decizii” spune Paul, ”a fost aceea de a invita conducatorii universităților respective să viziteze Ain Center for Entrepreneurship. Nu ne-am gândit, când am desenat programul, cât de importantă va fi această componentă pentru a deschide perspective și aspirații noi în universități.”
Dacă astăzi întâlnim în facultățile tehnice cursuri soft skills, de design thinking, colaborare interdisciplinară și cursuri cross-facultăți – sau chiar cross-universități – probabil că e în bună măsură un rezultat al programului de burse.
Lidia Alexa este lector la Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași. Este unul dintre profesorii din promoția 2018 a burselor Fulbright – RAF și unul dintre cei 32 de bursieri. Spune despre experiență că ”m-a scos foarte tare din zona de confort și m-a făcut să descopăr noi lucruri despre mine. Am înțeles ce înseamnă un sistem antreprenorial și ce rol poate juca o universitate, de creator de context și oportunitate”. Acum doi ani, a preluat coordonarea unui proiect cross-universitate pentru a introduce cursuri d educație antreprenorială în anul trei în toate facultățile. ”E major ceea ce se întâmplă aici, pentru că nu există, din câte știu, astfel de curs cross-facultăți în nicio universitate din România” spune Lidia. E primul an de predare a cursului, dar rezultatele sunt interesante: deși e facultativ, are o participare foarte bună. ”Iar eu îl tratez ca pe un MVP – testez ceea ce am învățat despre a crea un produs bun” spune Lidia.
Colaborează în continuare cu Universitatea din Rochester, ca evaluator în competițiile lor de business sau ca mentor pentru echipe. Dacă ar fi să vorbească despre ce a învățat legat de cum creezi un curs de antreprenoriat, ar spune că ”dacă gândești cursul central pe nevoile studenților și pe empatie, aproape orice poate funcționa. Ca profesor, ești tentat să mergi la curs dintr-o poziție de știe-tot. Aici, eu sunt mai degrabă un moderator de proces”.
Paul Baran, Prorectorul UPB Valentin Navrapescu, Profesorul Universitar Elena Ovreiu și Roxana Vitan în vizită de lucru la University of Rochester
Elena Ovreiu este și ea bursier Fulbright – RAF și forța motrice din spatele unei alte inițiative trans-disciplinare, de o cu totul altă natură. Elena predă la Politehnica București eHealth, Biodesign și Software pentru Dispozitive Medicale. Se pregătește să lanseze, în toamna lui 2022, BIOdyssey: un proiect comun pentru studenți de la Politehnică și Facultatea de Medicină ce constă într-un accelerator pentru inovație în sănătate, cu un curs integrat de antreprenoriat. Creat în parteneriat cu Universitatea Technion din Israel, proiectul aduce împreună echipe multidisciplinare pentru a rezolva probleme reale din spitalele românești. Dincolo de expertiza de la Technion, Elena vrea să aducă în BIOdyssey expertiza investitorilor din fondurile de investiții și acceleratoarele cu care s-a întâlnit în timpul bursei din Statele Unite.
”E esențial să creăm punți” spune Elena. ”Există cunoaștere despre cum putem face inovație și cum putem îmbunătăți spitalele. Ceea ce trebuie să facem noi este să scurtăm drumul, folosind metodele și modelele și adaptându-le aici.”
O punte, dar de cu totul altă natură, este cea care se construiește între idei și structurile create pentru a susține ideile. Asociația pentru Educație Antreprenorială este o astfel de placă turnantă. A fost creată de primii abolvenți ai burselor Fulbright-RAF pentru a ține împreună și a susține alumi și alți profesori care construiesc programe de antreprenoriat. Azi, este condusă de Răzvan Crăciunescu. Alumnus el însuși și lector la Politehnică, este creator al primului laborator din România pentru Inovație în Antreprenoriat și Tehnologiile Viitorului. ”Laboratorul este un rezultat al bursei și aici încercăm să educăm studenții, în timpul verii, în antreprenoriat” spune Răzvan.
Există și o altă funcție, strategică, a Asociației: poate acorda, cu finanțare de la RAF, mici granturi profesorilor absolvenți ai burselor pentru a implementa diferite idei de cursuri, workshopuri sau experiențe pentru studenți, cu condiția să aibă la bază educația antreprenorială. Sau să finanțeze parțial inițiative precum BIOdyssey.
*****
ACEST VAST LABORATOR DE IDEI
O dată pe an, în cinci mari centre universitare din România, studenții au ocazia de a-și duce ideile ”în lume”, în cel mai mare accelerator de de startup-uri de tehnologie din țară – Innovation Labs. Sute de echipe multi-disciplinare, din 16 centre universitare, se înscriu în București, Sibiu, Iași, Cluj sau Timișoara pentru a lucra împreună cu aproape 200 de mentori și antreprenori la idei care devin produse și companii care creează valoare.
Innovation Labs a pornit acum zece ani, la Politehnica din București, în urma unei conversații între doi foști colegi de facultate. Răzvan Rughiniș, azi profesor, și Andrei Pitiș, azi unul dintre antreprenorii remarcabili din tehnologie au pornit de la întrebarea ”cum determini studenții să aspire către mai mult decât să devină angajați ai unei mari multinaționale de tehnologie?”.
Innovation Labs: Răzvan Rughiniș și Andrei Pițiș
În 2015, RAF a pus pe masă o provocare – cum poate scala Innovation Labs, cum poate fi replicat în alte centre? Un principiu de funcționare a tuturor programelor RAF, acela că trebuie să-și dovedească abilitatea de scalare, s-a întâlnit cu ambiția și expertiza unui proiect gata de următorul nivel – Innovation Labs s-a extins în Cluj, Sibiu și Timișoara. În anul următor, a ajuns la Iași. Programul e mult mai mult decât un accelerator. Construiește ceea ce Răzvan numește ”un alt orizont de imaginație”. Pune posibilitatea de a avea un parcurs antreprenorial între opțiunile valide de carieră. ”Noi, spune Răzvan, punem în aceeași conversație despre ce e o carieră de succes conceptul unei slujbe cu un salariu bun și posibilitatea de a crea impact prin antreprenoriat”.
Colaborarea între centrele universitare este un alt principiu care ghidează proiectele RAF în universități. Iar creșterea Innovation Labs se datorează, într-o măsură, acestui principiu. ”După primul sau al doilea an de burse Fulbright-RAF, am început să organizez întâlniri cu alumni. I-am încurajat să se implice în Innovation Labs. De altfel, ei au fost și baza pentru extinderea în alte centre universitare”. Tot din comunicare și colaborarea între profesori s-a născut ceea ce Paul numește ”o schimbare majoră” în Innovation Labs: organizarea competiției pe zone de interes precum agritech, medtech, security, care ce aduce studenții din specializări foarte diferite împreună în echipe multidisciplinare.
Această ”polenizare încrucișată”, care se produce în timp, cere încredere și răbdare și măsurători diferite de cele strict numerice, este adevărata miză a inovării și a rezolvării de probleme ale lumii reale.
****
Tot acest proces este un proces de învățare. Pentru RAF, pentru parteneri, pentru beneficiarii programelor. E un exercițiu de proiectare în viitor și de construire a unei alte realități, pornind din acel viitor dezirabil. Finanțări mici, experimentale, plasate strategic, aduc la viață idei care duc mai departe programele. Dacă au succes, pot fi crescute și scalate. Dacă nu au succes, pot fi transformate sau considerate drept preț al învățării. Pentru că e un teritoriu necunoscut, pentru care nimeni nu deține soluția perfectă, esențial este să existe o coaliție de parteneri care văd și înțeleg la fel realitatea și aspirațiile.
Rolul RAF în această arhitectură de schimbare este nu doar să își asume riscul de a pune pe masă capitalul de risc de început. Este și acela de a oferi confortul că, odată aleasă o direcție, RAF se va afla acolo pe termen lung. Dar, poate cel mai important rol, este să creeze și să faciliteze o conversație.
E un proces consultativ, foarte antreprenorial, foarte diferit de al altor finanțatori. Rezultatele măsurabile – în număr de beneficiari, cifre financiare – sunt importante. Dar cele care îți vorbesc despre impact sunt adesea mult mai puțin cuantificabile, dar mult mai relevante: copii care se întorc să mentoreze alți copii, profesori care pornesc inițiative noi, schimbarea de mentalitate dintr-o comunitate, un antreprenor care schimbă viețile unor oameni. Impactul este, de multe ori, ceea ce se întâmplă în cinci sau zece ani, când oamenii aproape uită cine a inițiat schimbarea. Dar să aspiri să schimbi cine și cum creează valoare într-o economie și fii facilitator și martor al schimbării e o miză mai interesantă decât să aspiri să primești laurii pentru acea schimbare.